Despărțirile se simt ca o răutate premeditată

Nu este ușor să mărturisesc, dar fiecare despărțire pe care am trăit-o a avut un gust amar de culpabilitate. Nu contează cine a greșit, cine a spus primul că e gata, cine a strigat mai tare sau cine a plâns mai mult. De fiecare dată când mă pregătesc să spun "adio", simt că planific o crimă cu premeditare.

În anii mei de redactor și de femeie, am învățat multe despre natura umană și despre mine însămi. Știu acum că am un stil de atașament evitant. Este un termen care, poate, nu spune multe pentru cei neinițiați în psihologie, dar pentru mine înseamnă totul. Atașamentul evitant se manifestă printr-o nevoie constantă de a ține distanța, de a nu lăsa pe nimeni prea aproape, de a nu permite ca zidurile să fie doborâte. Pare ironic, nu? Să scrii despre viață și iubire și, totuși, să te temi de ambele.

Îmi amintesc de fiecare dată când am ales un partener, cum, fără să îmi dau seama, căutam pe cineva care să-mi confirme fricile și convingerile. Am ales, de fiecare dată, bărbați care să mă facă să simt că nu sunt suficient de bună, că nu merit iubirea necondiționată. Este vorba despre acel bias cognitiv de eșec în relații. Este un ciclu vicios al autosabotajului pe care l-am repetat, conștient sau nu, de fiecare dată.

Și apoi vine momentul despărțirii. Atunci când știi că trebuie să pui capăt, dar simți că faci o nedreptate. Este ca și cum tai o parte din tine, sperând că restul va supraviețui. În acele momente, inima mea devine un tribunal în care sunt judecată și găsită vinovată de crimele iubirii.

Ceea ce vreau să împărtășesc cu voi astăzi nu este doar povestea mea. Este un apel la empatie și înțelegere, atât pentru voi, cât și pentru cei din jur. Știu că nu sunt singura care se confruntă cu aceste lupte interioare. Poate că și voi v-ați simțit, la un moment dat, ca și cum sunteți propriul vostru inamic în iubire.

Este important să înțelegem că despărțirile nu sunt doar despre eșecuri sau greșeli. Sunt, de multe ori, despre curajul de a recunoaște că ceva nu funcționează, că merităm mai mult și că este în regulă să ne dorim fericirea chiar dacă drumul spre ea trece prin durere. Este despre a învăța să ne iubim pe noi înșine suficient de mult încât să nu ne mai mulțumim cu mai puțin decât merităm.

În final, fiecare despărțire este o oportunitate de a ne cunoaște mai bine, de a ne vindeca rănile și de a ne reconstrui. Da, este greu. Da, doare. Dar din aceste ruine, putem renaște mai puternice și mai înțelepte.

Vă îndemn să priviți înăuntrul vostru, să vă înțelegeți fricile și să le confruntați. Nu este un drum ușor, dar este singurul care duce la adevărata libertate și la iubirea autentică. Și, cine știe? Poate că, într-o zi, vom putea spune "adio" fără să simțim vinovăția că nu l-am putut salva (nici) pe ăsta.

Foto prima pagină Gannvector/ Shuttertstock

Alma
18 Iunie 2024

Urmareste-o pe Alma

Alma se numără printre primele cititoare Kudika și a crescut în același timp cu noi. S-a alăturat echipei redacționale sub formă de colaborator pentru că vrea să împărtășească din...