O poveste impresionanta a unui tanar care rade in fata obstacolelor vietii

Am gasit prin blogurile pe care ajungem navigand pe internet o poveste ce ne-a curemurat pe toti cei din redactie. Vorbele senine, mult prea senine ale unui tanar cu care viata n-a fost tocmai blanda, povestea impresionanta si parerile atat de vii scrise chiar din patul spitalului, cuvinte ce ne-au cutremurat prin optimismul lor si prin sensul atat de sfidator al unei maladii pe care unii dintre noi nici nu indraznesc sa o pronunte... Sa-l cunoastem impreuna pe Andrei Cioinigel.

Am preluat din Blogul lui Andrei cateva randuri care prezinta povestea lui mult mai bine decat am reusi noi sa o facem.

“Numele meu complet este Andrei Cioinigel, am 28 de ani si pana acum 1 an si jumatate viata mea se apropia de ideal din punctul meu de vedere (ideal de inginer cel putin): o munca placuta si lipsita de rutina, un mediu de companie de familie (o locutiune putin ciudata, dar toata lumea se comporta ca o mica familie), cu pauze de cafea si discutii interesante, o prietena draguta si intelegatoare (intr-o relatie e nevoie de compromisuri si ea a inteles asta cu mult inainte sa aflu eu cum ma cheama) si un motan pe care l-am crescut de mic, Costel, cu o personalitate de caine, nu de pisoi – cand vroiai sa se joace se juca, iar cand vroiai sa fie dragastos era de ajuns sa-l mangai pe cap si intra in starea asta. Cum am inceput propozitia, o viata ideala pentru un om normal ca mine. In aceste conditii reuseam sa-mi dezvolt si colectia de tricouri cu desene animate, lucru care nu s-a mai intamplat dupa diagnostic din doua cauze independente de mine: 1. Diagnosticul mi-a schimbat un pic prioritatile, si 2. S-a schimbat moda si se pare ca nu sunt multi oameni innebuniti dupa desene animate.

Inaintea primului meu concediu la schi in tari straine (Austria), tatal meu a observat ca a inceput sa mi se umfle obrazul drept si m-a intrebat daca ma uit in oglinda dimineata. Raspunsul meu naiv a fost: “N-am nimic, sunt doar grasut”. Diminutivul nu era atunci, l-am pus acum ca sa nu aveti totusi impresia ca aveam 150 de kilograme. Spre lauda mea n-am depasit inca 0.1 tone, desi sunt undeva destul de aproape de aceasta limita. Dupa cateva zile s-a dovedit ca tata avea dreptate si obrazul meu se marise de doua ori aproape, precum se marise si gingia mea pe partea dreapta si un ganglion submandibular. Dupa 2 diagnostice de sinuzita, unul inainte de excursia la schi si unul dupa – nu puteam rata schiul doar cu o opinie - am ajuns la un doctor stomatolog care a descoperit doi dinti perfecti, cu nervii necrozati. Dupa niste antibiotic pentru ca parerea initiala perfect normala a fost ca problema este o infectie de la cei doi dinti a ajuns la concluzia ca poate fi ceva mai grav, a sugerat o biopsie din gingie si din ganglionul submandibular inflamat. Diagnosticul destul de dur a fost limfom Non-Hodgkin sau mai precis limfom limfoblastic cu celula T si a urmat internarea la Hematologie in spitalul Fundeni si tratamentul constand in chimioterapie. Din pacate dupa trei tratamente nereusite si la care am inceput sa nu mai raspund, pe parcursul unei perioade destul de urate de 1 an si jumatate, am primit recomandarea sa incerc un transplant de celule stem la o clinica din vestul Europei si am ajuns la un spital din Viena, Austria. Dupa ce initial parerea generala a fost ca voi putea face un autotransplant, transplant in care celulele stem sunt recoltate de la mine, parerea doctorului, influentata de analizele de sange si de catre noul diagnostic stabilit printr-o a doua biopsie, este ca trebuie sa fac un transplant cu donator strain. Noul diagnostic este de leucemie limfoblastica T, o evolutie normala a limfomului limfoblastic T, de care se deosebeste printre altele prin faptul ca proportia de celule afectate de boala este mai mare de 20%.

---