Romeo si Julieta - doar o opera de arta

Acum un timp m-am indragostit profund de un barbat. Merita? Nu. Ceva din incalcelile ascunse ale subconstientului meu imi spunea ca el nu era chiar un vis. Dar m-am incapatanat sa imi imaginez lucruri foarte frumoase si marete in privinta lui. Masochism? Nu prea cred. Prostie? Ei bine, una asumata chiar in timpul derularii sale. Un romantism ceva mai dramatic si poate un pic cam imatur? Cu siguranta.

Oricum, iubirile acestea intra deja in sfera dramaticului si pateticului. Poate ca noi, femeile, avem foarte multe visuri romantice despre barbati si iubire, sau poate chiar avem foarte multe de oferit si ne cautam un “recipient” spre care sa canalizam tot ce avem mai bun de daruit in speranta ca totul va fi perfect, ca vom fi apreciate si valorizate asa cum simtim ca meritam. Femeile au multe si exagerate fantezii cu privire la relatii si barbati, in timp ce mintea barbatilor este marcata de o serie de stereotipuri cu privire la femei, cu privire la ce anume ar reprezenta ele si la tipul de comportament pe care acestea ar trebui sa il adopte in cuplu; prin urmare, femeia este perceputa prin prisma unui set semantic tipic mentalului patriarhal, bazat pe categorizari restrictive precum: “liniste”, “caldura”, “armonie”, “daruire”, “vesnic iubitoare”, cea care imblanzeste prin natura ei presupus tandra impulsivitatea inerenta a barbatului mereu preocupat, mereu framantat. Intr-o epoca a vietii urbane prin excelenta, a divizarii situatiilor de viata intr-o varietate complexa a relatiilor, arhetipurile comunitatilor tribale, traditionale, au fost inlocuite de stereotipuri. Iar in timp, odata cu dezamagirile si deziluziile, mai mari sau mai mici, pe care le implica o relatie care a pornit de la premise prea inalte, realizam ca cel pe care l-am ales a functionat doar ca un “fetis romantic”.

Unii oameni rezista in cuplu si continua sa isi construiasca viata impreuna, dar pe o linie realista a asteptarilor, in vreme ce altii simt ca nu pot face fata realitatii “adevarate” a celuilalt si se simt tradati ca partenerul s-a eschivat cumva din versiunea care a fost creata in legatura cu el. Ii felicit pe cei din primul caz. Pentru ca o iubire matura, profunda, presupune cunoasterea reala a celuilalt, ea inseamna sa-i fi alaturi neconditionat si nu numai sa-i ierti si sa-i accepti defectele, imperfectiunile, ci sa le imbratisezi ca parte distinctiva a eu-lui sau, ca sarm al sau particular. Am auzit multe povesti despre iubiri imposibile, eu insami am trait una si s-a incheiat foarte urat, si pot marturisi cu toata sinceritatea ca aceste iubiri sunt in mare masura narcisiste si autoinduse. Simtim nevoia sa ne indragostim intr-un anume moment al vietii noastre si cumva nu am reusit sa ne eliberam de mitul adolescentin al iubirilor imposibile, interzise, nereciproce. Iar rezultatul este o euforie melodramatica care face apel la aproape ancestralul “Carpe Diem”, la conceptul din ce in ce mai frecvent si raspandit mediatic al “trairii la maxim”, indiferent de ziua de maine si de consecinte.

---