Viata m-a lovit, eu am iertat-o

Vulnerabilitatea fata de cei mai mari, inocenta oricarui copil, credibilitatea ca ei ne vor binele, credinta nemarginita in Dumnezeu inca nemacinata, ne faceau sa credem ca ne meritam fiecare palma, pumn, fiecare tipat, urlet sau vanataie. Din pacate asa incepe viata multor copii. Din pacate asa a inceput si a mea, intrebandu-ma mereu cu ce am gresit, spunand mereu ca eu nu am ales sa ma nasc, ca nu am nicio vina, ma doare, nu mai da, nu mai fac acel nimic inocent care pe ei ii supara atat de rau.

Copilaria ar trebui sa fie perioada in care copii numara bomboane si cati oameni ii iubesc, nu zilele in care sunt batuti, zilele in care tatal vine beat, in care numara putinele zile in care tatal este treaz, si putinele clipe in care primeau atentie si o doza de iubire. Imi amintesc… inca… intotdeauna cum stateam si ma uitam pe geam cum vine, il studiam sa vad daca este beat sau treaz si ma bucuram ca este luni si este treaz… deci in aceasta saptamana se va imbata probabil doar de trei ori, trei batai, era cat de cat suportabil. Mergeam la somn plangand, rugandu-ma sa divorteze sau sa ma abandoneze familia. Traiam in lumea mea, aveam visele mele mereu umbrite de un cosmar: violenta fizica si psihica. Acum stau si ma gandesc cum oare toata furia, frustrarile, ura se puteau varsa asupra mea, numai a mea. Am crescut totusi iubind-o pe sora mea mai mare, copilul dorit, iubit si protejat. Eu cu ce greseam, de ce eram marginalizata, de ce mama avea o vorba buna, un zambet, o imbratisare numai pentru ea?

Eram atat de suparata incat refuzam sa cred si sa accept ca ea este mama mea. Pana la varsta de patru ani am evitat-o mereu si m-am ascuns de ea. Ma ingrozeam numai cand auzeam omanenii intreband-o pe mama… acesta este copilul? Este normal?

Mi-am petrecut copilaria, ajutand parintii la treaba, invatand, scriind caiete intregi cu pagini rupte din cauza unei greseli, recitand poeziile seara in fata tatalui meu amenintata de curea daca greseam, incercand sa dovedesc ca eu sunt buna, ca ii iubesc indiferent de ce imi fac ei, cautand singura raspunsuri la zecile de intrebari pe care le avem mereu de pus: de ce? de ce eu? de ce mie? de ce asa? intotdeauna… de ce? Paradoxal tatal meu isi dadea seama din cand in cand de ce facea si incerca sa-si rascumpere greselile, oferindu-mi cateva amintiri frumoase in copilarie. Eu nu am fost niciodata intr-o tabara, n-am avut cizme noi, haine noi, ghiozdan nou, n-am fost in excursii, nu erau bani si pentru mine. Eu aveam masinutele mele, avioanele mele cu care calatoream virtual acolo unde se plimba sora-mea. N-am avut niciodata ce au avut copii de varsta mea, insa Dumnezeu mi-a dat inteligenta, frumusete, ambitie si dorinta, dorinta de a fi mai bun, de a descoperi mai multe, de a avea prin propriile forte.

---