Tragedia celor 116 copii care au pierit în biserica din Costești de Vinerea Mare

În dimineața zilei de 18 aprilie 1930, satul Costești din județul Argeș era cufundat într-o liniște de post. Era Vinerea Mare, ziua în care tăcerea Domnului pe Cruce se așternea peste lume. Oamenii mergeau la biserică în haine cernite, cu fruntea plecată și inima îndreptată spre înviere. În bisericuța de lemn, veche și modestă, peste 300 de suflete se strânseseră să participe la slujba patimilor. Mulți dintre ei erau copii, îmbrăcați curat, ținând lumânări aprinse, pregătiți pentru Învierea ce urma să vină.

Dar în acea zi, în loc ca cerurile să se deschidă, s-a deschis iadul. Și din acel iad, copiii n-au mai ieșit.

Focul care a mistuit inocența

În timpul slujbei, în mijlocul liniștii rugăciunilor, o flacără a atins din greșeală un material inflamabil – poate o draperie, poate o decorațiune pascală. Focul s-a aprins brusc, năprasnic, ca o suflare din adâncuri. Panica s-a răspândit într-o secundă. Ușa s-a blocat. Copiii s-au călcat în picioare în disperare, încercând să fugă dintr-o biserică devenită cuptor. Ferestrele, înalte și înguste, erau imposibil de spart. Lemnul uscat al construcției ardea cu o furie neomenească. În doar câteva minute, întreaga biserică era în flăcări.

Peste tot, țipete. Rugăciuni amestecate cu strigăte de ajutor. Apoi, tăcere.

116 îngeri cu aripi arse

116 copii și adolescenți și-au pierdut viața în acel incendiu. 116 suflete care n-au mai apucat să vadă Lumina Învierii. Focul i-a luat cu totul: trupurile, hainele, chipurile lor curate. A fost cea mai grea pierdere colectivă a unei comunități în istoria României interbelice.

Satul a devenit o vale a plângerii. Aproape fiecare casă a pierdut un fiu sau o fiică. Slujba de Înviere s-a transformat într-un uriaș parastas. Sicriele au fost mici. Unele atât de mici, că păreau jucării. Oamenii n-au mai avut cuvinte. Au plâns în genunchi, cu lumânările tremurând în vânt, fără să înțeleagă de ce Dumnezeu i-a încercat astfel.

Regele Carol al II-lea și durerea unei țări

Când vestea tragediei a ajuns la București, Regele Carol al II-lea a decis să meargă personal la Costești. A fost însoțit de tânărul Mihai, viitorul rege. Au adus coroane, au stat de vorbă cu familiile, au asistat la înmormântări. Regele a ordonat ridicarea unei noi biserici, din piatră, care să nu mai poată fi mistuită de flăcări. În curtea acesteia a fost construit un monument funerar, pe care sunt gravate numele tuturor celor care au pierit.

Acea zi a devenit o rană deschisă în inima țării. Presa scria, oamenii rosteau numele satului ca pe o rugăciune. Și totuși, cu timpul, tragedia a fost uitată de mulți. Poate pentru că durerea era prea mare. Sau poate pentru că, în graba lumii, memoria s-a acoperit cu praf.

Un loc unde timpul s-a oprit

Astăzi, în Costești, biserica din piatră stă tăcută, martoră a unei suferințe care n-a mai fost rostită decât în șoapte. În fiecare Vinere Mare, oamenii se adună din nou – nu doar pentru slujbă, ci pentru a aprinde o lumânare în amintirea celor 116 copii care au ars de vii în Casa lui Dumnezeu. Nu se ține un discurs, nu se face paradă. Doar lacrimi, rugăciune și tăcere.

Tragedia de la Costești nu este doar un capitol trist din istorie. Este o chemare la luciditate, la grijă, la iubire. Este dovada că, uneori, și în locurile cele mai sacre, viața poate fi frântă în mod brutal. Dar din acea durere, putem învăța. Să protejăm viața. Să iubim copiii. Să nu lăsăm focul neglijenței sau al uitării să ne ardă iarăși sufletele.

---