Setari Cookie-uri

Mitul Sufletelor Pereche, povestit de Aristofan în Banchetul lui Platon: Povestea uitată a ființei întregi

IN ACEST ARTICOL:

Există povești care nu au nevoie de dovezi. Le simțim în oase, în vise, în acel gol inexplicabil care nu e altceva decât dorul de ceva ce nu putem numi, dar care locuiește în noi. Mitul sufletelor pereche, așa cum a fost spus de Aristofan în Banchetul lui Platon, este una dintre acele povești. O poveste străveche despre cine am fost înainte de a fi, despre rănile cu care venim pe lume și despre chemarea tăcută care ne conduce spre cineva anume.

Aristofan nu vorbește despre iubire ca un sentiment trecător sau un capriciu romantic. El o numește putere divină, vindecătoare, esențială pentru supraviețuirea rasei umane. În viziunea lui, oamenii nu au fost dintotdeauna așa cum îi știm azi. Ființa umană originară era completă — o ființă rotundă, cu patru mâini, patru picioare, două fețe și o singură inimă care bătea în armonie cu ritmurile cosmosului. Erau trei tipuri de astfel de ființe: cele masculine, născute din Soare; cele feminine, născute din Pământ; și cele androgine, născute din Lună, purtând în ele dualitatea întregului.

Puterea lor era atât de mare, încât zeii s-au temut. Și atunci Zeus, într-un act de suveranitate dureroasă, i-a tăiat în două. I-a rupt din completitudinea lor, condamnându-i să rătăcească prin viață căutând cealaltă jumătate. Din acel moment, fiecare suflet poartă în el o dorință adâncă, o nostalgie imposibil de stins — dorul de întregire.

Citește și:

Căutarea care ne definește

Aceasta este, spune Aristofan, originea iubirii. Nu este doar atracție, nu este doar dorință — este chemarea către propria noastră jumătate pierdută. Iubirea adevărată nu caută doar companie, ci un fel de reîntregire cosmică. Ne îmbrățișăm sufletele pereche nu doar cu brațele, ci cu tot ce am fost cândva și am uitat.

Și totuși, nu toate întâlnirile sunt reîntregiri. Uneori ne confundăm dorința cu destinul. Uneori, ne lipim de oameni care doar ne oglindesc frânturi, nu esența. Alteori, ne recunoaștem, dar nu ne sincronizăm. Mitul nu ne promite ușurință, ci sens. Ne învață că iubirea nu e doar fericire, ci vindecare. Că e nevoie de rătăcire ca să ne regăsim. Și că această căutare ne modelează, ne adâncește, ne transformă.

Citește și:

Vindecarea prin întregire

Sufletul pereche nu e o promisiune romantică, ci o inițiere. Întâlnirea cu jumătatea pierdută poate fi și frumoasă, și sfâșietoare, pentru că ea reactivează tot ce suntem și tot ce am uitat. E o chemare la vulnerabilitate, la curaj, la oglindirea în ochii celuilalt cu tot ce e nevindecat și tot ce e sacru.

Zeus a tăiat ființa întreagă nu pentru a o pedepsi, ci pentru a-i da șansa de a învăța iubirea. Nu ca pe un dat, ci ca pe un drum. Poate că asta este lecția supremă: iubirea nu vine să ne salveze, ci să ne reveleze. Să ne arate cine suntem cu adevărat când suntem văzuți, acceptați și iubiți fără rezerve.

Poate că sufletul pereche nu este cineva care ne completează, ci cineva care ne reflectă înapoi întreaga noastră lumină. Cineva care ne învață că nu suntem jumătăți rătăcite, ci întregi în devenire. Și că adevărata iubire nu este finalul poveștii, ci începutul unei transformări.

Citește și:

Cover: Roman Samborskyi/shutterstock


Alma se numără printre primele cititoare Kudika și a crescut în același timp cu noi. S-a alăturat echipei redacționale sub formă de colaborator pentru că vrea să împărtășească din...

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: