Nu m-a salvat iubirea. M-a salvat durerea pe care am înfruntat-o singură

Că va iubi partea ta frumoasă și va vindeca pe tăcute și ruinele. Că va repara. Va îmbrățișa. Va înțelege fără să explici.

Dar, în realitate, nu a fost așa.

Când m-am prăbușit, am fost doar eu cu mine. Niciun el, niciun braț întins, niciun „hai că trecem împreună”. A fost liniștea dureroasă a lipsei. Și golul acela care nu cerea iubire, ci o luptă. Una interioară, cruntă, dusă fără martori.

Am căutat să mă salveze cineva. M-am agățat de promisiuni, de vorbe dulci, de prezențe ocazionale. Dar niciuna n-a fost suficient de mare ca să-mi umple abisul.

Apoi am înțeles: nu mă va salva nimeni. Nu cu adevărat

Pentru că adevărata salvare nu vine din afară, ci dintr-o ruptură. Dintr-un moment în care te vezi, în sfârșit, întreagă, chiar și spartă.

Nu iubirea m-a ridicat.
Ci durerea.
Durerea aia tăcută, care te obligă să stai cu tine, până te cunoști.
Durerea care nu pleacă atunci când o ignori, ci doar când o străbați.

Citește continuarea pe confesiunileuneifeterele.ro

Alma
30 Aprilie 2025

Urmareste-o pe Alma

Alma se numără printre primele cititoare Kudika și a crescut în același timp cu noi. S-a alăturat echipei redacționale sub formă de colaborator pentru că vrea să împărtășească din...