Mi s-a spus că m-am schimbat. Că sunt mai rece. Mai dură.
Că nu mai „tac ca înainte”. Că ridic tonul. Că mă apăr prea tare. Că am devenit o „scorpie”.
Dar știi ce nu mi s-a spus niciodată? „Îmi pare rău că te-am rănit.”
Nimeni nu mi-a spus: „Te-am ignorat ani întregi. Ți-am banalizat durerea. Ți-am cerut să fii blândă în timp ce eu eram brutal.”
Nimeni n-a întrebat ce m-a făcut să mă transform.
E ușor să etichetezi o femeie care s-a ridicat de jos, după ce a fost călcată în picioare, și a spus: „Până aici.”
Am fost odată blândă până la dizolvare.
Tolerantă până la umilință.
Înțelegătoare până la epuizare.
Am iertat promisiuni încălcate, vorbe grele, absențe nejustificate. M-am pus pe pauză, ca să fie celălalt în regulă. M-am sacrificat, m-am dat deoparte, m-am cenzurat, am zâmbit când îmi venea să urlu.
Până într-o zi.
Nu, n-a fost o revelație poetică. A fost o tăcere, grea ca o cărămidă, în care am înțeles: dacă nu mă protejez eu, nu o va face nimeni.
Citește continuarea pe confesiunileuneifeterele.ro
foto prima pagină Olena Yakobchuk/ SHutterstock