Când deschizi ochii la ce se întâmplă, nu-i mai poți închide la loc – despre vot, frică și misoginie cu Ada Maria Ileana

Ne aflăm pe ultima sută de metri, în ceea ce privește Maratonul Alegerilor Prezidențiale. Cum ți se pare situația acum atât de aproape de-al doilea tur?

Cred că situația a fost foarte tensionată încă de anul trecut, mai ales după anularea celor din decembrie 2024. Și, din păcate, anularea alegerilor nu a făcut decât să adâncească, mi se pare mie, separarea asta dintre noi și ideea asta foarte nesănătoasă de „noi” și „ei”,. Iar acum, lucrurile astea nu au făcut decât să continue și, bineînțeles, că au fost exacerbate și de candidații la alegerile prezidențiale, dar și de susținătorii lor. Pare că nu mai putem comunica unii cu alții, de parcă nu am trăi în aceeași țară, de parcă nu ne-am dori același viitor mai bun pentru toți, de parcă nu am vrea ca toți copiii noștri să crească într-o țară mai bună.

Cu toții simțim tensiunile și frământările. Cum le gestionăm mai bine? Ce metode ai aplicat tu?

Simțim presiune pe noi de a fi prezenți, de a fi concentrați la tot ce se întâmplă. Este și contextul mai mare. Adică avem război la graniță în Ucraina, avem toată agitația care se întâmplă în Statele Unite, Conflictul Israel-Palestina, din nou. Și, având acces la informații cum nu am mai avut înainte, mie mi se pare cu atât mai ușor să devii copleșit. Eu, cel puțin, am fost foarte copleșită și la începutul anului și la finalul anului trecut.

Mulți oameni cu care vorbesc se confruntă cu anxietatea asta electorală. Cumva, ce o să se întâmple? Pentru că, realitatea este că ne îngrijorăm, putem să încercăm să vorbim cu oamenii din jurul nostru, să atragem atenția, să-i informăm, să comunicăm toate lucrurile astea, să schimbăm ceva, măcar în jurul nostru. Dar e o presiune foarte mare pentru un singur om să încerce să schimbe ceva, când lucrurile se întâmplă la o magnitudine atât de mare și te poți simți foarte mic și foarte deznădăjduit.

Comunitatea m-a ajutat foarte mult. Mi-am făcut foarte mulți prieteni în perioada asta de alegeri electorale, de oameni care cred la fel ca mine, de oameni care-și doresc o schimbare, de oameni care sunt îngrijorați de ascensiunea fascismului, de exemplu. Împărtășind cu toții același sentiment de teamă și de deznădejde și cu anxietate și ce o să se întâmple, m-a ajutat foarte mult. Odată ce vorbești despre sentimente, este măcar o mică eliberare.

Poți construi dialog cu cei care gândesc diferit?

Uneori, da. Dar sunt și oameni complet închiși. Nu cred că știu mai bine decât alții. Fiecare are un parcurs. Unii n-au avut acces la educație sau sprijin. Lumea a trebuit să se descurce cum a putut. Nu pot să le spun cum să gândească. Empatia e esențială. Am avut discuții cu oameni care nu gândesc ca mine și, totuși, am descoperit că suntem toți dezamăgiți de clasa politică. Această clasă politică de 35 de ani și-a bătut joc sistematic de tot ce înseamnă statul român și aici mă refer de la educație, sănătate, inclusiv partea de asistență socială, economie. Statul român este într-un colaps. Trebuie să recunoaștem lucrurile astea.

Cum facem diferența între promisiunile reale și cele care ascund intenții periculoase?

Realitatea este că suntem cu toți în aceeași oală. Dar că trebuie să ne uităm puțin la cine face promisiuni doar ca să capitalizeze din nou pe acest sentiment și cine poate de adevăr să fie crezut cât de cât. Pentru că toți politicienii fac promisiuni. Din păcate, sub discursul unor politicieni din perioada asta se ascund niște intenții mai multe decât urâte. Și trebuie să ne uităm foarte atent la simptomele fascismului

Foarte mulți se întreabă ce se va întâmpla după 18 mai. Ce ne facem de atunci?

Ideea este că nu mi se pare cea mai bună idee să privim 18 mai și mai departe ca fiind un punct final. Adică toată lumea se gândește: „Domnule, la alegeri o să votăm, o să iasă președinte și de acolo s-a terminat.” Nu. De acolo începe cu adevărat problema și viitorul, să spunem așa, al României.

Ce ar trebui să facem, concret, după alegeri?

Trebuie să ne gândim foarte clar ce facem după alegeri. Trebuie să ne implicăm în continuare, să ne intereseze ce se întâmplă în politică. Până acum am votat și după aia ne-am spălat pe mâini. I-am lăsat 4-5 ani să facă ce au vrut, nu le-a spus nimeni nimic și am ajuns unde am ajuns. Nu se poate așa.

De ce crezi că oamenii au fost pasivi până acum?

Nu am fost educați să ne intereseze politica. Nouă ni s-a spus constant: „Votul meu nu contează, pun ei pe cine vor, jocurile sunt făcute.” Astea sunt idei băgate în capul nostru tocmai ca să nu ne implicăm, iar politicienii să facă ce vor nestingheriți. Dar într-o democrație nu putem funcționa fără participarea cetățenilor. Nu doar că votăm o dată la 4-5 ani. Trebuie să vorbim când ceva nu ne convine, să mergem în audiență la parlamentari, să trimitem e-mailuri, să semnăm petiții, să ieșim la proteste. E vorba de a fi activ civic constant. Asta se educă.

Ce impact are haosul din educație asupra implicării civice?

Haosul generalizat din educație se vede și în populația adultă. Mulți nu înțeleg ce face un președinte, care e rolul parlamentului, ce înseamnă separarea puterilor. Și atunci cred în promisiuni imposibile.

Mi se pare că orice se întâmpla, vina este aruncată pe tineret, că nu ne implicăm, că nu ne interesează, că nu votăm. Cum ți se pare ție situația din perspectiva de politolog și reprezentantă a Gen Z?

Într-adevăr, este această disonanță cognitivă între vreau să mă implic, că mi se spune că trebuie să mă implic, dar mi se spune în același timp că nu am de ce să mă implic, că zarurile sunt aruncate. Și atunci eu ce fac în această ipostază? Care este adevărul? ce ne-ați încurajat să facem până acum? Că nu ne-ați încurajat să facem nimic. Din contră, când ne implicăm, mi se spune, și asta este un discurs, din păcate, al politicienilor care apare foarte des, mi se spune: domnule, ce știu tinerii ăștia? Că ei nu știu nimic. Să mai crească și vorbim după aia, să-și aștepte rândul, am văzut de foarte multe ori, și de altfel nici în clasa politică nu avem foarte mulți tineri. Iar tinerii care sunt în clasa politică sunt de multe ori oameni care au crescut în familie de politicieni. Și cum implicăm tinerii și cum îi facem, pe lângă a veni la vot și a se implica civic, cum îi convingem să intre în politică? Pentru că, așa cum nu putem convinge tinerii să devină profesori, nu putem să convingem tinerii nici să devină politicieni și nu putem să convingem tinerii să facă mai nimic în această țară, pentru că tinerii nu au loc în niciun sistem. Și, cu toate astea, ni se reproșează constant și de către politicieni și la televiziuni și peste tot, că tinerii nu vor să muncească, că tinerii nu vor să facă nimic, că tinerii nu se implică. Ne-ați dat aceste șanse, oare, să ne implicăm?

Va intra România într-o reformă acum?

Eu nu aș face atât de departe. Și cred că realitatea tristă este că toată lumea se așteaptă ca după aceste alegeri se schimbe ceva radical dintr-o dată și că gata, vechiul sistem se va dărma și vom construi ceva nou. Realitatea e că nu este nimeni antisistem în mod real. Asta este o idee foarte, mi se pare mie, importantă și de reținut atunci când ascultăm discursurile astea de o să vin și o să schimb tot. Nu prea este posibil.

Revenind la subiectul Gen Z. Există o prăpastie între Early Gen Z (1997-2001) și Late Gen Z (2002-2012), o parte din cei din urmă se află la primele lor alegeri. În același timp, devin din ce în cei mai influențabili de acești guru de pe internet cu valori și viziuni destul de îngrijorătoare. Cum îi ferim de ciuma urii, a violenței și a misoginismului din online?

Am contemplat foarte mult toată situația și m-am uitat îndelung la cauzele ascensiunii extremismului în România – nu neapărat la nivel politologic, ci la nivel uman, individual: ce face ca un om să devină susceptibil la acest tip de discurs?

Desigur, e o tendință globală, cu multiple cauze – pandemia, valul de feminism, eliberarea femeii – care, inevitabil, provoacă reacții de apărare din partea unui sistem patriarhal ce își dorește să rămână neschimbat. Orice sistem opune rezistență.

Dar, la nivel individual, lucrurile sunt mult mai personale. Am vorbit deja despre această dorință de a ne atașa de un "guru", de cineva care să ne spună cum stau lucrurile, vag, dar cu aer de certitudine, care să ne conducă. De ce? Pentru că așa am fost crescuți.

Foarte mulți români, mai ales tineri, au crescut cu părinți autoritari. Părinți care spuneau: „E așa pentru că așa zic eu.” Fără loc pentru întrebări, pentru dezbatere. Apoi intrăm într-un sistem educațional care funcționează după același model: „Scrie după dictare. Ai citit tu altceva? Nu mă interesează. Eu sunt profesorul.” Nu e loc pentru gândire critică – nici în familie, nici în școală.

Ni se spune să acceptăm ce ni se dă, să nu cercetăm. Și apoi, la 18 ani, suntem trimiși să votăm „cu gândire critică”, când nimeni nu ne-a învățat să o avem. Nimeni nu ne-a învățat să căutăm informații, să ne formăm singuri o opinie.

Sunt oameni care au făcut facultatea aleasă de părinți, o carieră impusă de familie, și acum sunt nefericiți. Pentru că nu au ales niciodată pentru ei înșiși. Cum să ne așteptăm ca acești oameni să facă alegeri informate în cabina de vot?

Și atunci, căutăm în politicieni același tipar de autoritate cu care am crescut. Vrem un lider care să ne spună ce e bine și ce e rău, care să vorbească tare, clar, fără să ne lase să gândim prea mult: „Eu sunt alesul. Eu vă voi conduce. Eu știu ce trebuie făcut.” Și mulți reacționează cu ușurare: „Perfect. Spune-mi tu ce să fac.”

Există și studii în sensul acesta: votantul de extremă dreaptă e, adesea, adultul care a crescut într-un mediu autoritar. E o nevoie profundă de familiar, de certitudini, chiar dacă vin într-un ambalaj periculos.

Și de aceea nu putem judeca ușor. Cum să condamni un om care votează cu extrema dreaptă când el nici nu știe ce înseamnă asta? Pentru el, e doar ceva cunoscut, ceva care seamănă cu ce știe de acasă.

Tocmai de aceea avem nevoie de dialog. Dar nu din postura de superioritate – nu cu „eu știu mai bine” –, ci cu „hai să ne uităm împreună”. Ce ți-a plăcut la politicianul X? Ce te-a atras? De cine îți amintește?

Aceste lucruri sunt greu de schimbat. Pentru unii, imposibil. Oricine a încercat să iasă din rănile copilăriei știe cât de adânci sunt aceste rădăcini. Dar schimbarea începe de undeva. Și poate începe cu întrebarea sinceră: „Cum ai ajuns să alegi asta?”

Mi se pare că gândirea critică e tot mai amenințată de evoluția rapidă a inteligenței artificiale și a accesibilității. Oare cum vor arăta alegerile peste 5 ani, când totul va avansa din ce în ce mai repede?

Observ că mulți oameni nu mai au reflexul de a căuta, de a verifica. Curiozitatea nu doar că n-a fost cultivată — a fost adesea pedepsită. Iar inteligența artificială, ca orice instrument, poate fi folosită atât pentru bine, cât și pentru manipulare. De aceea, reglementarea și educația rămân esențiale.

Este vorba de și valorile pe care le insufluăm în copiilor de când sunt mici. Pentru că un copil care nu a crescut cu telefonul în față, cu iPadul în față, cu televizorul în față, nu o să aibă această dorință nici când va fi adult. De a rămâne cu ochii acolo și de a nu să-i interesează nimic din jur.

Adică astea sunt niște lucruri care eu cred că lumea subestimează extrem de mult valoarea educației și de acasă și de la școală. Pentru că odată ce un om are această dorință insuflată de mic, de curiozitate încurajată, de dorință de a fi informat, ea nu va dispărea dintr-o dată că a apărut telefon sau că a apărut inteligența artificială sau că a apărut altceva. Ea va continua.

Au creatorii de conținut o responsabilitate să se poziționeze, nu să-i încurajeze pe ceilalți să voteze cu cineva, dar să-i încurajeze la vot sau să fie mai activ civic. Îi pot influența?

Da. În primul rând, treaba cu mersul la vot mi se pare un lucru absolut normal și firesc atunci când faci parte dintr-o comunitate. Și, bineînțeles, depinde foarte mult și de audiența ta.

Dar dacă ai o audiență țintă tânără, adică de până în 25–30 de ani, atunci chiar cred că ai datoria de a încuraja tinerii să meargă la vot. Pentru că, vrem sau nu vrem, oamenii se uită la influenceri, la creatorii de conținut — nu doar pentru ce produse le recomandă, ci și ca să vadă ce stil de viață duc. Cam care sunt valorile lor.

Și de multe ori, exact valorile astea sunt cele care atrag oamenii să-i urmărească, mai mult decât vreun cod de reducere. De aici și ideea de a atrage la răspundere creatorii de conținut pentru valorile (sau lipsa lor) pe care le promovează. Iar asta, din punctul meu de vedere, e un lucru bun.

Uite, am avut recent o dezbatere la un liceu din București și le-am spus copiilor că unul dintre marile privilegii pe care le avem acum este că noi putem decide pe cine facem faimos. Înainte, faimoși erau cei care erau deja la televizor: actori, cântăreți — nu prea aveai ce să comentezi. Aia erau, și gata.

Acum, însă, putem să oferim cuiva o voce — prin like-uri, comentarii, share-uri, follow-uri — unei persoane care, poate, acum 10–20 de ani n-ar fi fost niciodată cunoscută. Și tot noi putem să retragem acea voce de la cineva care a ales să o folosească în moduri care nu ne mai reprezintă. Asta mi se pare un lucru cu adevărat important.

Ce te-a motivat să abordezi aceste subiecte pe social media?

Nu de aici am pornit în social media, dar având studii și experiență în domeniu, am simțit că pot explica pe înțelesul tuturor ce înseamnă de fapt implicarea politică. E un domeniu greu, cu limbaj greoi, complex, și tocmai asta îi face pe mulți să se retragă și să spună: „nu mă mai interesează”. Asta am vrut să schimb.

Inițial voiam să rămân neutră. Scopul meu era educația, nu poziționarea. Dar când am văzut cum cresc vocile extremiste și cât de ușor pot fi normalizate discursurile periculoase, am simțit că nu mai e loc de tăcere. România are doar 35 de ani de democrație — nu ne permitem să repetăm greșelile trecutului.

Așa că nu mai e vorba de preferințe personale sau doctrină. E despre a spune „nu” unei direcții care ne poate face rău tuturor.

Care sunt semnele clare că mergem într-o direcție periculoasă?

Sunt nenumărate simptome ale fascismului care se infiltrează tot mai mult în discursul public din România, dar și în atitudinile din viața de zi cu zi. Din păcate, mulți nu le recunosc pentru că nu li s-a predat istoria corect, nu înțeleg ideologiile politice și, sincer, nu e vina lor. Este responsabilitatea noastră, a celor care știm și recunoaștem aceste semne, să vorbim despre ele și să le explicăm.

Discursul de tip „noi versus ei”, demonizarea minorităților, misoginismul extrem, atacurile la adresa persoanelor cu dizabilități – toate sunt simptome clare ale unei ideologii periculoase. Chiar astăzi voiam să fac un clip despre ideea că un candidat ar fi „periculos” pentru că e autist. Asta e esența unui discurs fascist: să-i consideri periculoși pe cei care sunt diferiți de tine.

Și mulți trăiesc cu impresia că nu sunt afectați pentru că nu fac parte din nicio minoritate. Dar și o femeie, deja, face parte dintr-o categorie vulnerabilizată. Poți deveni în orice clipă parte dintr-un grup marginalizat – un accident, o boală, o schimbare de statut.

Vedem oameni cu educație, diplome, joburi bine plătite, dar care sunt convinși de acest discurs al urii. Știm că femeile sunt, în general, mai empatice și votează mai liberal decât bărbații, mai ales în categoria noastră de vârsta. Ce părere ai despre acest fenomen al discrepanței între bărbații tineri cu înclinații conservatoare și tradiționale și femeile cu viziuni opuse?

Cred că provine din educație și din felul în care tratăm fetele și băieții în familie. Fetele sunt crescute să se îngrijească de ceilalți, să pună binele familiei pe primul loc, ceea ce le dezvoltă abilități de lideri. Bărbații sunt crescuți mai individualist, să se concentreze pe carierele lor și să fie responsabili pentru a aduce bani în familie, în timp ce femeile se ocupă de casă și copii. Acest rol de susținere le face, de fapt, mai bune în a administra și a conduce, dar într-un sistem patriarhal, nu este ușor ca aceste abilități să fie recunoscute. Femeile sunt, științific vorbind, mai bune lideri pentru că iau în considerare comunitatea când iau decizii, spre deosebire de bărbați, care sunt mai concentrați pe individ. De asemenea, există tendința de a pune vina pe femei pentru orice, chiar și în situații care nu le aparțin, cum ar fi crizele din companii sau relațiile personale. Din păcate, multe femei ajung să se limiteze singure, iar asta e un efect al sistemului care nu le permite să își manifeste potențialul.

De ce există încă această percepție că femeile nu pot fi lideri?

Percepția aceasta vine dintr-o demonizare a emoțiilor, considerându-le un impediment în leadership. Toți oamenii au emoții, nu doar femeile, iar un lider bun trebuie să știe să își gestioneze emoțiile, mai ales în condiții de stres. În schimb, bărbații care reacționează impulsiv nu sunt văzuți în același fel. Este vorba de maturitate și de capacitatea de a lua decizii raționale. Liderii trebuie să fie capabili să își controleze impulsurile, nu să acționeze doar pe baza emoțiilor momentului.

Cum crezi că limbajul violent și atitudinile discriminatorii față de femei din politică influențează legislația și protecția acestora?

Avem un candidat care spune „Te agresez sexual, scoarfo!” în parlament, lucru care are trebui să fie inadmisibil pentru orice femeie. Avem un caz de viol cu o minoră, în care vinovații au fost lăsați la putere de același candidat al partidului și nici după 2 ani nu s-a făcut dreptate. Spune foarte multe și despre legea românească și despre faptul că legea nu apără femeile.

Și cum s-apere legea femeile? Când noi avem reprezentare în politică de undeva la 20%. Deci noi avem reprezentare în politică la nivel de Africa sub-Sahariană. Totul se reflectă în faptul că nu avem legi care se protejeze femeile. Avem foarte puține legi care se protejeze femeile. Și de altfel, unul dintre candidați și partidul său au votat constant împotriva acestor legi care protejau femeile.

Împotriva legilor de trafic de persoane. Împotriva legilor care vorbesc despre violență împotriva femeilor. Împotriva legilor care protejau femeile de hărțuire online. Și atunci, credeți vreodată că un astfel de candidat va proteja vreodată drepturile voastre ca femei?

Cum vezi responsabilitatea femeilor în fața discursului misogin din politică și a candidaților care perpetuează violența de gen?

Nu este vorba despre partizanat politic. Este vorba de un candidat care mă atacă pe mine personal ca femeie și pe toate ca femeie. Toate femeile știu ce înseamnă să nu te simți în siguranță. Toate femeile știu ce înseamnă să fii agresată într-un fel sau altul de cineva. Cred că aproape toate femeile au fost, la un moment dat, agresate într-un fel. Și atunci, cum poți să treci peste asemenea comportamente la un candidat pe care tu îl votezi, pe care tu îl girezi cu votul tău ca femeie? Noi, femeile, suntem în pericol. Hai să ne mobilizăm puțin și să ne gândim bine pe cine încurajăm acum și de ce parte vrem să fim.

Pentru că, odată ce deschizi ochii ca femeie la misoginia și nedreptățile care ți se întâmplă zilnic — că nu e o dată la nu știu cât, e în fiecare zi câte ceva — devine foarte greu să mai ai încredere în cineva sau în ceva bun.

Și ajungem în punctul în care se spune: „Femeile urăsc bărbații.” Nu, nu-i urăsc. Ne e frică de ei.

surse foto: Ada Maria Ileana. Arhiva personală.

---