Când intuiția îți spune că ești mințită, dar mintea refuză să asculte

Pentru că ne este frică. Pentru că iubim. Pentru că vrem să ne mințim că totul e bine… chiar și când stomacul nostru urlă că ceva nu e.

Știi momentul acela? Când îți spune că s-a culcat devreme, dar tonul vocii lui e altul. Când se întoarce de la muncă, dar nu te poate privi în ochi. Când îți aduce flori, dar știi că nu sunt doar un gest de iubire, ci o acoperire.

Și atunci, intuiția se activează. Nu e logică. Nu e demonstrabilă. Dar e acolo, în corpul tău. Te strânge. Te înțepenește. Te oprește în loc.

Dar ce face mintea?
Mintea caută scuze. Raționalizează. Caută argumente. Îți spune:
„Poate e doar obosit.”
„Poate sunt eu prea sensibilă.”
„Poate îmi imaginez lucruri.”

Și astfel, începe dansul auto-anulării. Îți trădezi propriul simț al realității doar ca să păstrezi iluzia unei relații intacte.

Intuiția nu țipă. Ea șoptește. Dar când o tot ignori, începe să doară. Te trezești în miez de noapte cu gânduri care nu-ți dau pace. Te pierzi în conversații imaginare în care vrei să-l întrebi tot, dar în realitate… taci. Pentru că ți-e teamă de ce-ai putea afla.

Și el?
El se bazează pe faptul că tu nu vrei să știi. Pe faptul că vei alege, din nou, să crezi în varianta frumoasă. Pentru că, nu-i așa, e mai comod să trăiești într-o minciună frumoasă decât într-un adevăr dureros.

Dar vine o zi în care corpul tău nu te mai lasă. În care începi să te sufoci în propria ta tăcere. În care recunoști că ceea ce simți… e real. Chiar dacă el spune că „e doar în capul tău”.

Citește continuarea pe confesiunileuneifeterele.ro

foto prima pagină pathdoc/ Shutterstock

Carmen Ioana Olteanu
25 Iunie 2025

Urmareste-o pe Carmen Ioana Olteanu

Carmen este redactor-șef Kudika.ro și scrie de când își aduce aminte. A început cu integrame sustrase pe furiș de la tatăl ei și 30 de ani mai târziu se relaxează...