Te-a iubit vreodată cu adevărat sau doar i-a plăcut cum l-ai iubit tu?

E o întrebare care apare târziu. Nu în mijlocul pasiunii, nu în primele certuri, nici măcar după prima plecare. Apare abia când liniștea devine apăsătoare. Când te trezești singură cu întrebări care nu mai au pe cine să rănească în afară de tine. Când începi, pentru prima dată cu adevărat, să vezi relația așa cum a fost — nu cum ai sperat să fie.

Te-a iubit el vreodată? Sau doar s-a bucurat de iubirea ta?

Poate părea o diferență subtilă, dar este una care doare în adâncul ființei. Pentru că atunci când iubești, o faci cu toată ființa, dincolo de logică, dincolo de semnale de alarmă, dincolo de eforturile disproporționate. O faci cu generozitate. Îl pui pe el pe primul loc. Îi citești stările, îi intuiești nevoile, îi oferi confort, încredere, sprijin — chiar și când tu nu primești înapoi decât resturi emoționale.

Și poate că nu ai realizat atunci, dar acum înțelegi: nu te-a iubit pentru ceea ce ești, ci pentru felul în care îl făceai să se simtă.

Îi plăcea cum îl vedeai. Îi plăcea admirația din ochii tăi, tandrețea cu care îi vorbeai, răbdarea cu care îl ascultai. Îi plăcea că, lângă tine, putea fi slab, confuz, incoerent — și totuși iubit. Nu pentru că merita, ci pentru că tu nu știai încă să te oprești din a da.

Citește și:

E ușor să confunzi iubirea cu fascinația față de iubirea celuilalt.

E reconfortant să fii dorit. Să fii salvat emoțional de cineva care te înalță, te iartă, te înțelege mereu. Dar iubirea adevărată nu e despre a primi fără să dai. Nu e despre a locui într-o poveste în care doar unul dintre voi se ține de promisiuni.

Și atunci te întrebi, cu o sinceritate tăioasă: oare m-a văzut vreodată cu adevărat? Sau doar s-a simțit văzut?

Poate că l-ai iubit prea frumos pentru ce era dispus să-ți ofere. Poate că a fost confortabil cu tine pentru că nu l-ai pus niciodată cu adevărat în fața oglinzii. Ai fost blândă acolo unde poate ar fi meritat furie. Ai fost disponibilă chiar și când el era absent. Ai confundat iubirea cu sacrificiul — și te-ai așezat pe tine pe ultimul loc, doar ca să-i păstrezi lui echilibrul.

Citește și:

Dar iubea el? Sau doar trăia într-un spațiu unde era adorat?

Poate că nu știa ce înseamnă iubirea. Poate că nimeni nu-l învățase. Poate că se temea. Poate că era incapabil. Sau poate pur și simplu nu te-a iubit — și a fost atras doar de căldura pe care o emani. Ca un om care îngheață și intră într-o cameră caldă: nu se îndrăgostește de sobă, dar stă aproape pentru că nu mai poate suporta frigul.

Tu ai fost acea cameră caldă.

Ai fost brațele care l-au ținut, cuvintele care l-au reparat, pieptul în care s-a ascuns când lumea devenea prea grea. Dar, în timp ce tu îl iubeai cu toată ființa, el doar primea. Și nu știai, atunci, că iubirea unilaterală te sleiește, că îți rupe din suflet puțin câte puțin, până când nu mai rămâne nimic de oferit — nici măcar ție.

Citește și:

Poate că nici nu a intenționat să te rănească. Dar uneori, cel mai mare rău vine de la oamenii care nu știu să iubească, dar nici nu pot pleca. Care nu vor să te piardă, dar nici nu te aleg complet. Care nu știu ce înseamnă „împreună” cu adevărat — dar se hrănesc din felul în care îi iubești.

Și atunci, tu? Ce faci cu tot ce ai oferit?

Îl ierți? Te întrebi dacă putea fi altfel? Speri că într-o zi va înțelege?
Poate că va înțelege. Dar tu nu mai trebuie să aștepți acel moment.
Pentru că iubirea adevărată nu cere dovezi postume.
Nu trebuie să doară. Nu trebuie să te facă să te întrebi, ani mai târziu, dacă a fost reală.

Poate că el n-a iubit niciodată.
Dar tu ai iubit.
Și asta spune totul.

Alma
14 Iulie 2025

Urmareste-o pe Alma

Alma se numără printre primele cititoare Kudika și a crescut în același timp cu noi. S-a alăturat echipei redacționale sub formă de colaborator pentru că vrea să împărtășească din...