Îmi pare rău. Ești incredibil, dar nu voi putea niciodată să fiu iubita ta și să te iubesc așa cum meriți.

Și nu, nu e o fugă. Nu e o teamă de iubire, nici o scuză superficială. Este o înțelegere adâncă, aproape sfâșietoare, a faptului că nu orice iubire care se naște merită să fie dusă mai departe. Pentru că iubirea nu înseamnă doar afecțiune. Înseamnă compatibilitate emoțională, ritm comun, limbaj al inimii împărtășit. Și uneori, oricât de bun ar fi celălalt, oricât de cald, prezent sau sincer, tu știi că nu poți simți ce simte el. Că nu poți iubi cu aceeași intensitate, în aceeași direcție. Și alegi adevărul. Alegi să nu te minți — și mai ales, să nu-l minți pe el.

E atât de greu să pleci de lângă un om bun.

Pentru că te-ai așteptat mereu ca despărțirile să vină doar după trădări, minciuni sau răni. Ai învățat să pleci când doare prea tare. Dar acum… nu doare în același fel. Nu e vorba de suferință, ci de tăcerea aceea amară dintre două suflete care nu se potrivesc, deși ar fi putut, în altă viață, în alt timp, în altă construcție interioară.

Și ai vrea să-l iubești. Ai vrea ca inima ta să răspundă la gesturile lui frumoase, la felul în care te privește, la răbdarea lui, la mesajele lui dimineața. Dar ceva în tine rămâne închis. Nu pentru că nu vrei — ci pentru că nu poți. Pentru că inima nu e o datorie. Nu se oferă din recunoștință. Și iubirea nu se poate da „în compensație” doar pentru că celălalt merită.

Adevărul e că uneori plecăm tocmai pentru că ne pasă.

Pentru că nu vrem să hrănim speranțe false. Pentru că știm ce înseamnă să fii iubit fără reciprocitate. Pentru că, într-un mod paradoxal, refuzul de a rămâne devine cea mai sinceră formă de respect.

Să nu promiți ce nu poți simți. Să nu te lași prinsă într-o relație în care tu ești constant într-un efort de a "simți mai mult". Să nu-l forțezi pe celălalt să accepte o iubire pe jumătate, doar pentru că tu ai fost onestă despre limitele tale.

Dar asta nu face lucrurile mai ușoare. Pentru că atunci când el te privește și îți spune: „Dar eu te iubesc... Nu înțeleg, ce lipsește?”, te frânge. Te întrebi dacă nu cumva ești defectă, dacă nu ești capabilă să iubești, dacă nu pierzi ceva ce n-o să mai găsești. Dar undeva, în adâncul sufletului, știi: nu e despre el. E despre tine. Despre cum vibrează inima ta. Despre ce simți, sau mai bine spus, ce nu simți.

A iubi pe cineva care nu te iubește la fel e o suferință.

Dar și să nu poți iubi un om care te iubește frumos este o formă de durere tăcută. Nu pentru că ți-a greșit, ci tocmai pentru că a fost bun. Și nu poți să-i răspunzi la fel. Și-l lași. Îl eliberezi. Ca să aibă șansa să fie iubit exact așa cum merită — de cineva care simte pentru el ce tu nu ai putut niciodată forța.

Poate va fi furie. Poate va fi neînțelegere. Poate îți va spune că nu ai încercat destul, că ai fugit, că te-ai speriat. Dar tu știi — în tăcerea ta, în conștiința ta, în luciditatea care te-a ținut trează nopți la rând — că nu poți rămâne într-o iubire pe care nu o simți complet.

Și nu pentru că nu meriți dragostea lui. Ci pentru că el merită o dragoste pe care tu nu o poți da.

Și atunci spui, cu vocea tremurândă:

„Îmi pare rău. Ești incredibil. Dar nu pot fi femeia care să te iubească așa cum meriți.”

Nu pentru că nu ai inimă.

Ci pentru că, uneori, cea mai mare dovadă de iubire e să recunoști că inima ta nu e acolo.

---