Setari Cookie-uri

El a fost karma mea, nu iubirea mea

Uneori, omul care te aprinde cel mai tare e și cel care te stinge. Nu pentru că nu te iubește, ci pentru că nu știe cum.

Nu pentru că nu simte, ci pentru că e copleșit de ceea ce simte. Și când emoția e mai mare decât conștiința, dragostea devine haos. Fiecare gest, o rană. Fiecare tăcere, o sabie. Fiecare „te iubesc”, o minciună frumoasă spusă cu speranța că va deveni adevăr.

L-am întâlnit într-un moment în care îmi uitasem vocea. Îmi uitasem limitele. Îmi uitasem cine sunt. Și el a venit ca o furtună: fascinant, magnetic, viu. Am simțit că l-am mai cunoscut. Că sufletul meu știe pașii lui pe de rost. A fost atracție, da, dar a fost și chemare. O recunoaștere. Ca un deja-vu care nu-ți dă pace.

Dar ce n-am știut atunci e că uneori, sufletele se recunosc pentru că au răni comune. Și ele se atrag nu ca să se vindece, ci ca să se oglindească. Ca să-și spună, fără cuvinte, „uite ce mai ai de înțeles”.

Citește și:

A fost intens. Rapid. Haotic. A fost ce nu pot pune în cuvinte, dar nici nu pot uita. Mi-a știut corpul înainte să mi-l atingă. Mi-a deschis inima, dar n-a știut ce să facă cu ea. Mi-a spus „ești tot ce am căutat”, și apoi a fugit. Apoi s-a întors. Apoi iar a fugit. Și eu am rămas acolo, legată de absența lui ca de o promisiune nespusă.

Fiecare ceartă ne aducea mai aproape, dar ne rănea mai tare. Fiecare noapte era magică, dar dimineața aducea golul. Iar eu, în toată confuzia aia, mă agățam de ideea că „dacă doare atât, înseamnă că e profund”. N-a fost. A fost familiar. A fost tiparul meu nescris, repetat cu alt chip.

Citește continuarea pe confesiunileuneifeterele.ro


Alma se numără printre primele cititoare Kudika și a crescut în același timp cu noi. S-a alăturat echipei redacționale sub formă de colaborator pentru că vrea să împărtășească din...

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:
Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.