Fratele lui Liviu Rebreanu, Emil, a refuzat să lupte contra românilor și a murit strigând Trăiască România Mare

Tragedia prin care a trecut a stat la baza romanului „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, unde personajul Apostol Bologa este inspirat direct din destinul său.

Origini și copilăria lui Emil Rebreanu

Emil Rebreanu s-a născut într-o familie greco-catolică din satul Maieru, aflat atunci în comitatul Bistrița-Năsăud. Provenea dintr-o familie numeroasă, fiind al cincilea dintre cei paisprezece copii. Tatăl său era învățător, iar educația a avut un rol important în familie. Emil a urmat școala primară la Prislop și Năsăud, iar liceul în mai multe orașe: Năsăud, Bistrița, Turda, Șimleul Silvaniei și din nou Năsăud, unde și-a finalizat studiile în 1913.

Tinerețea și începuturile literare

Deși își dorea să urmeze studii universitare la București, lipsa banilor l-a obligat să muncească încă din timpul școlii pentru a-și sprijini familia. A lucrat ca îngrijitor la școala din Prislop, funcționar la garda financiară din Zimbor și ajutor de notar în mai multe localități: Măgura Ilvei, Pata, Nușeni și Bocșa. Avea înclinații literare și a devenit membru al societății de lectură „Virtus Romana Rediviva” de la Liceul din Năsăud, unde a scris poezii și nuvele cu puternice accente lirice și erotice.

În 1913 a absolvit liceul și s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității Franz Josef din Cluj. Un an mai târziu s-a angajat ca ajutor de notar în comuna Cătina, aproape de Cluj, unde a cunoscut-o pe Cornelia Dănilă, fiica protopopului Ieronim Dănilă. Îndrăgostit, i-a trimis zeci de scrisori, încercând să o cucerească.

Dragostea neîmplinită a lui Emil Rebreanu: Iubita lui s-a căsătorit cu altcineva

Izbucnirea Primului Război Mondial i-a întrerupt studiile. Emil s-a înscris la școala de ofițeri din Târgu Mureș și, potrivit propriilor cuvinte, a simțit că timpul viselor s-a încheiat. I-a cerut mâna Corneliei, însă tatăl ei a refuzat relația, considerând-o „o joacă de copii”. În 1915, Cornelia s-a logodit cu un teolog, lucru care l-a marcat profund.

Experiența de pe front din Primul Război Mondial

Înrolat încă din 1914 în armata austro-ungară, Emil Rebreanu a fost avansat în decurs de un an la gradul de sublocotenent. A luptat pe fronturile din Rusia și Galiția, unde a fost rănit de mai multe ori. S-a remarcat și în luptele din Italia, fiind decorat cu Medalia de Aur pentru Vitejie, cea mai înaltă distincție acordată ofițerilor austro-ungari. În acest timp, i-a trimis fratelui său peste 20 de scrisori.

Pe frontul italian a distrus un reflector inamic, fapt pentru care a fost avansat chiar de la 1 ianuarie 1916. La scurt timp, a primit vestea transferului pe frontul din România, ceea ce i-a provocat o criză morală profundă. Într-o scrisoare din 9 septembrie 1916 adresată surorii mai mari, își exprima teama că ar putea ajunge să-l rănească sau chiar să-l ucidă pe fratele său Liviu.

Frământarea interioară și ideea dezertării

În ianuarie 1917, Emil Rebreanu a obținut o permisie și și-a vizitat familia. Acea vizită este considerată momentul în care a început să prindă contur ideea de a dezerta și de a se alătura românilor.

Tentativa de trecere la români

„Apropiindu-se de pământul românesc, Rebreanu a auzit chemarea secretă din sufletele fraților săi…”, nota academicianul Constantin Kirițescu. În noaptea de 10 spre 11 mai 1917, Emil a fugit din infirmeria unde era sechestrat. Deși încă rănit, a încercat să treacă liniile către trupele române, luând cu el planurile militare ale armatei austro-ungare.

A fost prins de o patrulă maghiară și arestat.

Procesul și execuția lui Emil Rebreanu. A murit strigând

A doua zi, a fost judecat de Curtea Marțială a Brigăzii 16 Honvezi. A fost acuzat de spionaj și dezertare, degradat militar și condamnat la moarte prin spânzurare – o pedeapsă aleasă deliberat pentru a-l umili.

Pe 14 mai 1917, la ora 22, înainte de execuție, martorii spun că Emil Rebreanu l-a îndepărtat pe călău și, în fața soldaților – mulți dintre ei români –, a strigat cu putere: „Trăiască România Mare!”

Moștenirea literară și transformarea tragediei în artă

În memoria fratelui său, Liviu Rebreanu a transformat durerea personală într-o operă literară de referință. Pe pagina de titlu a romanului „Pădurea spânzuraților”, scriitorul a notat explicit dedicația: „În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri, pe frontul românesc, în anul 1917.” Emil Rebreanu a fost un om cu o viață interioară intensă, complexă, măcinat de îndoieli, elanuri, căutări și căderi. Scrisorile trimise de la Târgu Mureș dezvăluie un spirit frământat de întrebări fundamentale, iar această profundă zbuciumare interioară a fost transfigurată magistral în literatura fratelui său.

Personajul Apostol Bologa din romanul „Pădurea spânzuraților” poartă multe dintre trăirile, convingerile și contradicțiile lui Emil. Este prezentată o conștiință trează, neîmpăcată, un intelectual aflat într-o permanentă nevoie de explicații, adevăr și sens moral. În clipa în care a fost pus în situația de a lupta împotriva propriului neam, decizia personajului se bazează pe conștiință, nu pe datoria militară, deși anterior fusese un soldat exemplar și decorat al armatei austro-ungare.

Liviu Rebreanu a aflat despre execuția fratelui său abia în anul 1919. Doi ani mai târziu, a fost prezent la Ghimeș, la deshumarea lui Emil. Trupul acestuia a fost reînhumat în Palanca, județul Bacău, pe pământul Vechiului Regat, așa cum tânărul își dorise înainte de a fi spânzurat. În 1922, romanul „Pădurea spânzuraților” a fost publicat, transformând tragedia personală într-o capodoperă a literaturii române.

foto prima pagină Mircea Moira/ Shutterstock

---