Horia Moculescu s-a stins din viață în această dimineață.
România a pierdut astăzi una dintre cele mai mari personalități ale muzicii ușoare. Horia Moculescu, compozitor, pianist, interpret și om de televiziune, s-a stins din viață la vârsta de 88 de ani, după o luptă grea cu boala. Artistul era internat în spital de mai multe zile, în stare critică, fiind intubat în ultimele ore de viață. Medicii au făcut tot posibilul pentru a-l salva, însă organismul său, slăbit de vârstă și complicații medicale, nu a mai rezistat.
Horia Moculescu a încetat din viață
Horia Moculescu a fost mai mult decât un nume sonor în muzica românească – a fost un creator de emoție, un artist complet, un om care a transformat pianul într-un limbaj universal al sensibilității. Cu o carieră care a traversat peste șase decenii, el a compus sute de melodii devenite evergreen-uri și a colaborat cu artiști legendari ai scenei românești.
- Tarot Online: Previziuni și etalări zilnice.
- Doliu în lumea muzicii populare: Maria Ciobanu trece prin momente grele după moartea soțului ei, Mircea Cîmpeanu
- Doliu în lumea muzicii: Nicu Sârghea, toboșarul trupei VUNK, s-a stins din viață la 48 de ani
- Doliu în lumea mondenă! Un fost concurent iUmor s-a stins din viață
A fost, de asemenea, un personaj carismatic al televiziunii, un om de spirit, un mentor pentru tinerii interpreți și o voce puternică în cultura română. Publicul îl va păstra în amintire pentru emisiunile sale, pentru umorul fin și pentru eleganța cu care vorbea despre viață și artă.
Mesajul fiicei compozitorului
Fiica sa, Nidia Moculescu, a confirmat vestea tragică și a publicat un mesaj cutremurător, care a emoționat întreaga țară. Într-o postare încărcată de durere, aceasta și-a strigat suferința, descriindu-l pe tatăl său drept „aerul” și „lumina” vieții ei
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?… Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou. Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta…. M-ai învățat atâtea, tată, dar un singurul lucru nu ai reușit… cum să mă faci să trăiesc fără tine… Cum să mai văd lumea, când ochii mei – de fapt ochii tăi – , sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle? Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.
Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Da-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinulul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns…Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei..”, a scris Nidia, răpusă de durere, pe un grup de prieteni.
O moștenire care nu va fi uitată
De la „Să mori de dragoste rănită” până la „Nicio lacrimă”, creațiile lui Horia Moculescu au devenit coloana sonoră a unei epoci. Prin muzica sa, generații întregi au învățat ce înseamnă emoția, rafinamentul și iubirea transpusă în note.