Actorul francez Arnaud Denis a murit prin eutanasiere la 43 de ani. Operația care i-a schimbat destinul: Nu mai am viață deloc

Actorul și regizorul francez Arnaud Denis a murit marți, 22 septembrie, la vârsta de 43 de ani, în Belgia, unde a recurs la eutanasiere după ani de probleme de sănătate și dureri severe. Problemele au început după o intervenție pentru hernie inghinală, în urma căreia i-a fost implantată o proteză din polipropilenă. Artistul susținea că starea sa s-a degradat dramatic după operație și că nu mai găsea o soluție medicală pentru suferința sa.

Actorul Arnaud Denis a murit prin eutanasiere

Arnaud Denis a ajuns să vorbească public despre situația sa după ce o intervenție chirurgicală care ar fi trebuit să trateze o hernie inghinală i-a schimbat radical viața. Actorul a fost operat pe 17 iulie 2023, iar în cadrul procedurii i-a fost montată o proteză destinată tratării herniei.

În lunile care au urmat, Denis a reclamat o serie de probleme medicale și o degradare severă a stării sale generale. În cele din urmă, a ajuns să fie internat în Belgia, unde a făcut demersurile pentru eutanasiere.

Potrivit avocatului său, Philippe Courtois, decizia finală a fost luată după consultarea a trei medici din Namur.

„Decizia lui Arnaud Denis a fost luată în urma consultării a trei medici din Namur [în Belgia]. Corpul său nu-l mai putea susține. Își pierduse controlul. Moartea lui Arnaud Denis este o consecință a durerii intense pe care o suferea de mai multe luni”, a declarat avocatul pentru Agence France-Presse, citat de Le Monde.

Operația după care viața lui s-a schimbat complet

Intervenția pentru hernia inghinală dreaptă a avut loc la clinica Ambroise Paré din Paris. În timpul operației, medicii i-au implantat o proteză din polipropilenă. Denis povestea că discutase înainte cu chirurgul despre posibilele efecte adverse și că fusese avertizat în legătură cu posibilitatea apariției unei dureri cronice.

La scurt timp după intervenție, actorul a susținut că au apărut numeroase simptome: probleme urinare și digestive, modificări la nivelul unui testicul, tulburări de auz și vedere, lipsa poftei de mâncare, insomnie și o stare accentuată de epuizare.

„L-am întrebat în mod specific pe chirurg despre toate efectele secundare; m-a avertizat pur și simplu asupra riscului de durere cronică”, declara Arnaud Denis, potrivit L'Est Républicain.

În octombrie 2023, starea sa devenise suficient de gravă încât a fost nevoit să își întrerupă repetițiile și să fie internat.

„Mi s-a spus că totul e în capul meu, că sunt deprimat”, povestea actorul.

După externare, Denis relata că slăbise considerabil.

„Când am ieșit din clinică, slăbisem 17 kilograme.”

În ianuarie 2026, actorul vorbea public despre intenția sa de a recurge la eutanasiere. Într-un interviu acordat L'Est Républicain, el descria cât de mult îi fusese afectată viața.

„Nu mai pot ieși din casă. Nu am viață socială. Nu am viață deloc. Nu mi-a mai rămas nimic din ceea ce constituie demnitatea unui om. Și situația devine din ce în ce mai proastă. (...) Medicii nu mai au nimic de oferit”, declara Denis.

În lunile dinaintea morții, actorul explica faptul că nu mai vedea o perspectivă de recuperare și că luase decizia după o perioadă îndelungată în care încercase diferite soluții.

Cum a luat această decizie

În același interviu, Arnaud Denis explica modul în care i se schimbase raportarea la moarte. Actorul spunea că încerca să își pregătească despărțirea de cei apropiați și că lucra cu psihologi din Belgia pentru a putea pleca în liniște.

El acuza, de asemenea, sistemul medical francez că nu ar fi informat suficient pacienții cu privire la anumite complicații și că nu ar fi oferit sprijin adecvat după apariția acestora.

Ce diagnostic a primit actorul

În cazul lui Arnaud Denis a fost invocat și diagnosticul de ASIA, acronim pentru „Autoimmune/Inflammatory Syndrome Induced by Adjuvants”, un termen folosit pentru a descrie anumite simptome inflamatorii sau neurologice despre care susținătorii conceptului afirmă că pot apărea după expunerea la anumiți adjuvanți, inclusiv unele implanturi.

Totuși, acest diagnostic este controversat în comunitatea medicală și nu trebuie confundat cu o cauză medicală demonstrată în cazul actorului.

În aprilie 2025, Societatea Franceză de Chirurgie Parietală – Clubul Herniei (SFCP-CH) afirma într-un comunicat că „până în prezent, nu există dovezi în literatura medicală ale unui sindrom de intoleranță la materialele protetice care implică sistemul imunitar” și preciza că experții francezi în chirurgia herniilor nu identificaseră astfel de cazuri în cadrul întâlnirilor lor dedicate cazurilor dificile.

Prin urmare, legătura dintre implant și ansamblul simptomelor reclamate de Denis a rămas un subiect disputat.

A încercat să obțină dreptate în instanță

În paralel cu lupta pentru sănătate, Arnaud Denis a încercat să obțină și o explicație juridică pentru ceea ce i se întâmplase.

Pe 5 ianuarie 2026, actorul a depus o plângere împotriva unor persoane necunoscute, acuzând vătămare corporală involuntară. Plângerea a fost însă clasată fără continuarea urmăririi penale la sfârșitul lunii august, pe motiv că existența unei infracțiuni nu era suficient caracterizată.

Denis a reacționat dur la decizie. Într-o altă declarație, el s-a descris drept „revoltat și dezamăgit”.

Avocatul Philippe Courtois a anunțat ulterior că a fost depusă o nouă plângere, de această dată cu constituire de parte civilă, pentru a solicita deschiderea unei anchete judiciare.

Ultimul mesaj al actorului

Cu puțin timp înainte de moarte, Arnaud Denis a transmis un mesaj în care își explica din nou decizia. Marți, 22 septembrie, decizia sa a devenit definitivă. Arnaud Denis a fost eutanasiat în Belgia, la 43 de ani.

Am terminat cu maltratarea medicală.

Mi-am spus deja pe larg povestea. Trei ani interminabili de degradare a stării generale de sănătate după o operație de hernie în 2023.

Protezele pentru hernie: un scandal sanitar.

Sindrom ASIA
dureri invalidante
gastropareză
mutilare sexuală
mutilare vasculară
malabsorbție
colaps digestiv și muscular

Encefalomielită mialgică, abandon și negare medicală în Franța.

Nu le mulțumesc celor de la AP-HP că m-au abandonat în fața suferințelor mele multiple și degradante, timp de trei ani de deteriorare continuă a stării mele generale, în ciuda eforturilor mele. Nu le mulțumesc, deși pierdusem 17 kilograme în trei luni după operația de hernie inghinală din 2023 și nu mai puteam să mă hrănesc din cauza lipsei motilității intestinale. Nu le-a fost suficient. „Luați laxative.” Cerusem să fiu internat. Mi s-a răspuns: „CT-ul este normal, mergeți acasă.”

Îl salut din toată inima pe medicul meu de familie, care a fost singurul care a încercat să miște lucrurile din loc, fără succes.

Nu le mulțumesc neurologilor care au refuzat în repetate rânduri să-mi facă o biopsie musculară, deși nu mai puteam merge și nu-mi mai puteam susține spatele, gâtul și șoldurile. Nu le mulțumesc celor de la Institutul de Miologie de la Pitié-Salpêtrière, care s-au limitat la efectuarea unui singur EMG în 2024, fără o monitorizare ulterioară, pentru că acesta nu evidenția anomalii. În schimb, un EMG efectuat la Fundația Rothschild în 2026 a evidențiat „anomalii neurogene cronice ale membrelor inferioare”. Nici acelui neurolog de la Kremlin-Bicêtre, care a avut îndrăzneala să noteze într-un raport „fără tulburări de mers”, deși mă deplasam în cârje și purtam un guler cervical pentru a-mi susține gâtul. Acest om m-a tratat cu o violență uluitoare.

Am ajuns de 12 ori la urgențe într-un singur an. La început mi s-a spus: „Nu aveți nimic.” Iar când nu mai puteam merge, într-o zi mi s-a spus: „Da, dar acum este cronic, nu mai avem ce face. Mergeți acasă.”

Nu le mulțumesc medicilor din cadrul Protocolului CASPER de la Hôtel-Dieu pentru că au minimalizat gravitatea stării mele și au introdus în dosarul meu medical o notă permanentă care menționa o boală „cronică”, împiedicând orice investigație suplimentară sau acces la îngrijiri, în ciuda agravării continue a stării mele. Nici măcar nu am primit tratament pentru durere. Am fost abandonat într-o fundătură medicală, fără niciun sprijin, spunându-mi-se să „fac sport”, deși pedalam acasă pe o bicicletă eliptică de doi ani și continuam să-mi pierd masa musculară. Am ajuns să am osteopenie, cu risc de fracturi spontane și de rupturi ale tendoanelor.

Nu am avut nici măcar acces la îngrijiri paliative în Franța, în ciuda solicitărilor mele, deși am ajuns într-o stare în care sunt imobilizat la pat.

Cineva nu și-a făcut la timp treaba în lanțul parcursului medical, iar apoi a fost prea târziu.

Nu le mulțumesc celor de la serviciul de urgență pentru cefalee de la Lariboisière pentru că, în repetate rânduri, au refuzat să mă înregistreze atunci când m-am prezentat, deși acest lucru contravine drepturilor pacienților. Aveam dureri de cap atât de puternice încât îmi venea să-mi lovesc capul de pereți și tocmai pierdusem 20% din auzul bilateral, precum și o parte din vedere.

„Este vârsta, domnule.” Da, la 40 de ani este normal să-ți pierzi capacitatea de a merge, auzul și să ai brusc vederea încețoșată, desigur. Când am insistat să fiu înregistrat, mi-au aruncat dosarul pe picioare și mi-au spus: „Din moment ce faceți presiuni.” Mi s-a vorbit ca unui animal, ca unui copil, deși ceream ajutor.

Oamenii cred, de obicei, puțin naiv, că este suficient „să mergi la spital” pentru a te simți mai bine și a fi tratat. Din păcate, este fals. Și eu credeam asta înainte să devin victima unor presupuse greșeli medicale repetate. Credeam puțin în Moș Crăciun.

Dosarul meu medical este plin de greșeli grave. Începând cu o puncție lombară efectuată mult prea târziu, la opt luni după apariția tulburărilor neurologice, și analizată „prin derogare”, deoarece a ajuns prea târziu la laboratorul din Lyon, deși fusese prelevată la Paris, ceea ce reduce șansele unei analize adecvate. A evidențiat o hiperproteinorahie, care nu este suficient de specifică și indică mai degrabă o inflamație neurologică persistentă, dar cauzată de o infecție anterioară, care probabil a traversat bariera meningeală. În dosarul meu scrie: „Persoana care efectuează recoltarea trebuie să se asigure că proba este transportată în intervalul prevăzut de reglementări. Risc de subestimare a leucorahiei.” Proba a ajuns prea târziu.

Când patologiile sunt consecința unui act chirurgical, așa cum este cazul meu, atunci ușile se închid una după alta, iar tu continui, neputincios, să-ți privești propria degradare fără niciun ajutor.

Un raport recent, extrem de critic, al Curții de Conturi demonstrează o subestimare masivă a evenimentelor adverse din spitalele franceze. „7.000 de declarații privind efecte adverse în 2024, pentru un număr real estimat între 20 și 50 de ori mai mare.” (Sursa: France Info.) Acest lucru privește atât infecțiile nosocomiale, cât și erorile de diagnostic sau greșelile medicale grave. Potrivit textului, acest fenomen este responsabil pentru cel puțin 4.000 de decese pe an în Franța. Sunt victima unor presupuse erori medicale repetate și a unei îngrijiri acordate mult prea târziu în raport cu apariția primelor mele simptome alarmante. Pacienții ca mine ajung, în cele din urmă, pe o listă neagră a sistemului de sănătate publică.

Nu le mulțumesc radiologilor pentru că au fost necesare nu mai puțin de patru RMN-uri pelvine pentru a scrie, în cele din urmă, negru pe alb, că proteza inghinală era „deplasată spre dreapta” și „comprima cordonul spermatic” și provoca o reducere a fluxului în artera iliacă.

Nu îi mulțumesc companiei Medtronic, care a fabricat implantul care, în opinia mea, mi-a distrus corpul din interior, sistemul imunitar, digestia și sexualitatea. Nici chirurgului care m-a operat și care nu mi-a prezentat niciodată prospectul implantului, cu toate efectele adverse. Dacă aș fi știut, aș fi plecat imediat. De asemenea, nu mi-a spus că, în cazul unei probleme sau al unei intoleranțe, implantul nu putea fi explantat fără riscul de a distruge întregul planșeu pelvin.

Nu le mulțumesc celor șapte chirurgi specializați în chirurgie digestivă pe care i-am consultat în urma numeroaselor mele complicații și care și-au pasat unul altuia responsabilitatea. Nici celor 12 gastroenterologi care nu au propus nicio investigație aprofundată privind disbioza și o posibilă infecție intestinală cronică și s-au limitat la tratarea simptomelor, în loc să caute cauza inițială, deși nivelurile vitaminelor din analizele mele de sânge continuau să scadă inexorabil.

Nu îi mulțumesc ANSM pentru superficialitatea cu care tratează alertele raportate de pacienții victime. Ei apără o industrie, nu pacienții.

Nu le mulțumesc clinicilor private și spitalelor franceze care refuză să le comunice pacienților cu implanturi referințele protezei de hernie, deși există o obligație legală de trasabilitate. Acest lucru îi descurajează să raporteze efectele adverse pe portalul Ministerului Sănătății. Rezultatul este o subraportare masivă și o evaluare complet denaturată a raportului beneficiu-risc. Este o situație gravă.

Nu este acceptabil nici ca chirurgii specializați în chirurgie digestivă să primească în mod regulat sume de bani de la producătorii de proteze pentru congrese sau călătorii plătite integral. Acest lucru poate fi verificat în baza de date Transparence Santé. Conflictul de interese nu este în beneficiul pacienților.

Nu le mulțumesc justiției franceze, care probabil va clasa cazul fără urmărire și nu va stabili existența unei legături de cauzalitate. Deși eram perfect sănătos înainte de această intervenție. Nu există dreptate pentru victimele consecințelor iatrogene ale medicinei în Franța.

În cele din urmă, după un PET-RMN cerebral efectuat la Henri Mondor, care a evidențiat hipometabolism în anumite regiuni ale creierului, am fost diagnosticat cu encefalomielită mialgică.

Tuturor bolnavilor de encefalomielită mialgică, ale căror suferințe sunt negate de sistemul medical din Franța și din întreaga lume. Este o urgență sanitară. Această boală neurologică invalidantă postinfecțioasă afectează milioane de oameni în întreaga lume. Milioane, inclusiv tineri și copii, care supraviețuiesc imobilizați la pat, în întuneric, în condiții deplorabile.

Sunt în contact cu doi tineri de 23 și 27 de ani care, în curând, vor recurge la eutanasiere în alte țări, atât de intolerabile sunt condițiile lor de viață. Unii ajung să moară din cauza malnutriției, acasă, deoarece îngrijirile sunt inadecvate.

Nu există nicio monitorizare pentru complicațiile fiziologice grave care pot apărea, printre care instabilitatea craniocervicală, măduva fixată ocultă, scurgerile de lichid cefalorahidian insuficient obiectivate și compresiunile vasculare care duc la hipoperfuzie cerebrală. Sindromul de tahicardie ortostatică posturală, reactivările virale, anomaliile identificate la nivel muscular, afectarea sistemului nervos central, ganglionopatiile nervilor spinali, hipovolemia, nimic din toate acestea nu este investigat în Franța. Finanțarea dedicată cercetării este ridicol de mică în raport cu numărul persoanelor afectate. Trebuie să se schimbe ceva. Guvernele sunt inactive și lasă bolnavii fără speranțe terapeutice, într-o situație de abandon medical și fără demnitate umană.

Cât despre medicii care nu cred în această boală, deși este recunoscută de OMS din 1969, rușine lor. Rușine celor care îi trimit pe bolnavi la psihiatrie în loc să fie la curent cu cercetarea internațională, în timp ce Spitalul Charité din Berlin organizează anual conferințe la care participă specialiști din întreaga lume.

Într-o zi vom fi ascultați. Sindroamele neurologice postinfecțioase trebuie să devină o prioritate de sănătate publică. Mai ales că numărul lor a explodat după pandemia de COVID și sunt invizibilizate de sistemul de sănătate. Dar câți oameni vor muri până atunci? Prin alegere personală sau din cauza unei degradări lente și inexorabile.

Nici legătura cu numărul tot mai mare de concedii medicale nu este făcută. În ceea ce mă privește, am lucrat fără încetare pe o scenă de teatru timp de 22 de ani. Nu este deloc o plăcere să nu mai poți sta în picioare, să mergi sau să te ridici din pat. Nu mă interesează deloc să continui astfel.

Tuturor victimelor protezelor pentru hernie, printre care mă număr, și care sunt cu miile și se degradează lent, copleșite de dureri, infecții cronice și nenumărate complicații de care, de asemenea, nu se ține cont.

Rușine chirurgilor care își abandonează pacienții cu dureri insuportabile în viața de zi cu zi, spunându-le că „este doar în mintea lor”, chiar și atunci când unii ajung în incapacitate permanentă. „Nu vedem nimic la imagistică, totul este normal”, spun ei. Este foarte convenabil: polipropilena nu este radioopacă și dispare sub fibroza inflamatorie. Prin urmare, în general, cauza durerii nu va fi „văzută”. Este o ruletă rusească îngrozitoare.

Regret, de asemenea, că proteza care a fost explantată din corpul meu din cauza numeroaselor mele simptome sistemice nu a fost analizată bacteriologic în laboratorul spitalului, în ciuda solicitării mele prealabile. Acest lucru ar trebui să fie sistematic. Aceste proteze, prin natura lor și prin contactul cu sistemul digestiv, sunt focare de infecție cu stafilococi.

Cât despre cei care ar îndrăzni să-mi judece decizia de a pleca având puțina demnitate fizică și morală care mi-a mai rămas, le interzic acest lucru. Sunt la ani-lumină de a-și putea imagina suferința fizică și neurologică permanentă provocată de această boală.

Studiile internaționale privind calitatea vieții plasează encefalomielita mialgică printre bolile cronice asociate cu cele mai scăzute niveluri ale calității vieții. Rata suicidului este puternic crescută, deoarece nu există tratament curativ, nici îngrijire adecvată și nici ascultare. Am rezistat cu orice preț timp de trei ani de suferințe atroce. Acum depun armele. Este dreptul meu.

În orice caz, în Belgia. Și salut profunda empatie și delicatețea cu care am fost însoțit medical acolo. În sfârșit am fost ascultat, respectat în ceea ce privește demnitatea și integritatea mea fizică și am văzut că durerea mea fizică și morală a fost luată în considerare.

În Franța nu am ajuns încă acolo. Țara mea m-a dezamăgit până la capăt: refuză să ofere îngrijiri, dar refuză și să ajute oamenii să moară. Mesajul medicilor pe care l-am primit este: „Muriți acasă, încet, dar fără să ne deranjați.”

Nu am avut nici măcar dreptul la îngrijiri paliative, deși nu mă mai pot spăla sau hrăni singur, iar durerile de spate sunt insuportabile.

Eutanasierea nu este o „alegere teribilă”, nu, atunci când nu mai există niciun moment de alinare. Este o eliberare. Iar cei care se opun nu își pot imagina suficient de bine că suferința poate continua la nesfârșit, ani de zile, fără nicio speranță de ameliorare sau tratament. Vor înțelege când vor ajunge în aceeași situație. Sau când vor vedea o persoană apropiată degradându-se atât de mult, fără să vrea acest lucru, încât, la un moment dat, da, este suficient. Ajunge.

Oamenii se protejează de această idee pentru că îi liniștește. Îi liniștește să creadă că medicina are un răspuns la orice și că bolile invalidante rare nu există.

Refuz oricui dreptul de a mă judeca. Doar dacă ar trăi șase luni în corpul unui bolnav de encefalomielită mialgică aflat într-o formă severă ar putea înțelege ce înseamnă oroarea absolută.

Mă gândesc la Samuel, în vârstă de 22 de ani, care a plecat în Austria pentru sinucidere asistată în februarie anul trecut, suferind de simptome neurologice intolerabile provocate de aceeași boală. Și la faptul că unii și-au permis să-l judece la televiziune și în alte locuri, făcând afirmații infame, în timp ce el „supraviețuia” imobilizat la pat, în întuneric.

Mă gândesc la Kelvin, din Țările de Jos, în vârstă de 23 de ani, un tânăr strălucit care se pregătește să înceapă aceleași demersuri în țara sa, din cauza unei forme severe de encefalomielită mialgică.

Mă gândesc la Alicia Pallenchier, care suferă de atâția ani. La Johann Margulies, care a scris o carte extraordinară despre iadul acestei boli. La Chantal Somm, președinta asociației Millions Missing France, care luptă în ciuda epuizării sale pentru a proteja bolnavii de abuzurile instituționale.

Și la atât de mulți alții care suferă ani întregi, fără răgaz. La cei care ne-au părăsit în indiferență și cu un dispreț absolut, în întreaga lume.

Nu scriu toate acestea pentru ca oamenii să-mi plângă de milă. Nu-mi pasă de milă. Nici pentru a atrage atenția asupra mea. Eram cel mai fericit dintre oameni înainte să mă îmbolnăvesc grav.

Denunț aici violența unui sistem medical care zdrobește bolnavul în loc să-i ofere ajutor atunci când acesta nu „se încadrează în tipare”.

Se va încerca denigrarea mărturiei mele și minimalizarea suferințelor mele, pentru că sistemul este construit astfel. Nu contează. Cei care nu vor să înțeleagă nu vor înțelege. Cei care trec prin asta știu.

Deja chirurgii specializați în chirurgie digestivă, în condițiile în care mii de victime ale protezelor pentru hernie se organizează în Franța și prezintă aceleași simptome, îndrăznesc să vorbească despre „o cabală” sau „o teorie a conspirației”.

Mii de oameni care suferă, care și-au pierdut viața profesională, mobilitatea, digestia, sexualitatea, viața afectivă, autonomia. Tot ceea ce constituie demnitatea unei vieți de om.

„I-am iertat întotdeauna pe cei care m-au jignit. Dar am lista.”

Jean-Jacques Sempé.

Tuturor fraților și surorilor mele de luptă.

Și tuturor celor care „au urcat în trenul vieții mele”, cum spunea d'Ormesson, și pe care îi îmbrățișez din tot sufletul.

Arnaud.

Avocatul său a precizat că va continua demersurile juridice începute de actor și că îl va sprijini în continuare familia. Familia lui Denis nu a dorit, deocamdată, să facă declarații publice.

Sursa foto - Instagram

---